Viața în acordurile Palatului Noblesse
În anii postbelici, când România traversa schimbări profunde, clădirea impunătoare de pe Strada Sfinților, Nr. 7 s-a transformat în Casa Pionierilor pentru Raionul 1 Mai, ulterior Sectorul 2, funcționând astfel între 1949 și 1989. În această perioadă, clădirea a devenit un loc vibrant, unde copiii își petreceau timpul liber, descoperindu-și talentele și dezvoltându-și abilitățile.
Casa Pionierilor oferea o paletă variată de cercuri și cluburi, de la cultură teatrală, muzicală și cinematografică, până la electronică, aeromodele, gimnastică aerobică, balet, ping-pong, matematică, informatică și șah. Copiii învățau să cânte la instrumente, să danseze, să construiască modele de avioane sau să programeze primele linii de cod. Aceste activități aveau scopul de a cultiva interesul pentru muncă, de a dezvolta creativitatea și de a le oferi o orientare profesională timpurie. Era un univers al posibilităților infinite, unde fiecare zi aducea o nouă descoperire, într-o atmosferă de efervescență și entuziasm.
Pentru mulți copii, Casa Pionierilor a fost locul unde și-au descoperit primele iubiri, unde au învățat valoarea muncii în echipă și unde au trăit experiențe care le-au modelat caracterul. O astfel de poveste este cea a Claudiei Stoicescu-Păun, care, copil fiind, a găsit aici inspirație, prieteni și primul contact cu lumea muzicii, un univers ce avea să-i definească viața.
Astăzi, profesoară de muzică la Palatul Național al Copiilor și coordonatoarea grupului vocal-instrumental Friendship, Claudia își amintește cu emoție de locul care i-a fost a doua casă, o oază a copilăriei și adolescenței ei.
Primii pași într-un univers magic
Când Claudia Stoicescu-Păun vorbește despre copilărie, ochii îi strălucesc de o nostalgie caldă, ca și cum fiecare amintire ar fi o fereastră spre o lume care continuă să trăiască în sufletul ei. Era o zi răcoroasă de toamnă când Claudia, pe atunci o fetiță de doar 9 ani, a pășit pentru prima dată pragul palatului. În spatele porților masive, care ascundeau curtea interioară ca pe o taină bine păstrată, s-a deschis un univers fascinant. Coridoarele lungi, sălile impunătoare și mirosul vag de lemn vechi amestecat cu emoția fiecărui copil nou sosit au lăsat o amprentă adâncă în sufletul ei.
“Era ceva magic aici. Încă din primele momente, simțeai că aici nu doar că te vei juca, dar vei învăța cine ești, vei afla ce te face fericit și vei descoperi lumea prin ochii celorlalți copii. Era ca și cum fiecare colț al clădirii păstra o poveste și fiecare activitate ascundea un dar. Era un loc populat de copii fericiți, un spațiu unde ne regăseam pe noi înșine, fără să ne dăm seama că aici ni se desenau viitoarele drumuri,” își amintește ea.
Palatul ca o a doua casă
Zilele petrecute la Casa Pionierilor nu erau niciodată la fel. Claudia, fascinată de muzică, își petrecea orele la cercul de instrumente muzicale, unde pentru prima dată a atins clapele unui pian. Însă la fel de mult iubea pauzele în care ea și prietenii săi explorau palatul, descoperind ascunzișuri secrete, desenând viitorul cu râsul lor. “Era ceva incredibil de viu în această casă. Deși veche, avea o energie care venea din noi, copiii. Ne aduceam visele, micile noastre drame și speranțele și le lăsam printre pereți,” povestește ea.
Pentru Claudia, palatul nu era doar un loc de întâlnire. Era o a doua familie și un loc al “primelor dăți” Aici, tatăl ei, profesor de muzică, a fost director pentru o perioadă, iar ea a petrecut ore nesfârșite alături de prietenii care, la fel ca ea, își urmau pasiunile. Aici a cântat pentru prima dată în fața unui public, cu mâinile tremurând pe clapele pianului, dar cu inima plină de entuziasm. Și tot aici a cunoscut prima iubire – o poveste timidă și dulce, așa cum sunt toate poveștile de dragoste din copilărie.
Povești care nu se uită
Amintirile curg ca o simfonie plină de contraste: râsetele copiilor, sunetul clapelor de pian, poveștile vecinilor din cartier, dar și momentele când energia pură a copilăriei umplea sălile de viață.
În serile de iarnă, când fulgii se așterneau peste curtea veche, copiii se adunau în sălile încălzite de sobele de fontă, își împărtășeau secretele și își visau viitorul. Odată, în mijlocul unei astfel de seri, Claudia și-a ars geaca pe sobă în timp ce aștepta să-și termine tema. Acum râde de acea întâmplare, dar pentru copilul de atunci a fost un episod pe cât de amuzant, pe atât de emblematic, care a legat-o pentru totdeauna de această clădire.
Dar această clădire a fost nu doar un spațiu al descoperirilor și al bucuriilor copilăriei, ci și locul unde s-au format prietenii trainice și au început cariere de succes pentru mulți dintre cei care și-au descoperit aici pasiunile. Ea își amintește cu drag și de Marius Flavian, un fost coleg, care, pe lângă faptul că era profesor de tenis de masă, și-a descoperit ulterior pasiunea pentru muzică. Într-un episod deosebit din viața sa, Marius a fost chiar portarul instituției timp de șase luni, perioadă în care a locuit acolo, contribuind la viața și poveștile care fac această clădire atât de specială.
„Cu unii dintre colegi am rămas în legătură și astăzi. E fascinant să vezi cum mulți dintre ei și-au păstrat vie pasiunea descoperită atunci: fie că e vorba de informatică, electronică sau muzică. Casa Pionierilor nu doar ne-a format, ci ne-a dat aripi să ne urmăm vocațiile,” spune cu nostalgie.
Din elevă, profesoară
Anii au trecut, iar în 1990, Claudia s-a întors la Casa Pionierilor, dar de data aceasta ca profesoară de muzică. A început să inspire o nouă generație de copii să descopere armonia muzicii și bucuria prieteniei. “Era ca și cum mă întorsesem acasă, dar casa se schimbase, iar eu mă schimbasem. Acum eram cea care trebuia să inspire copiii, să le arăt că visele lor pot deveni realitate, la fel cum mi s-a întâmplat mie. A fost o continuitate firească. Devenisem ceea ce visam în copilărie, iar locul acesta îmi era ca o familie,” mărturisește ea.
După retrocedarea clădirii, Claudia a continuat să predea la Palatul Copiilor, dar amintirile legate de Palatul Noblesse au rămas vii. Recent, la 35 de ani de la ultima vizită, a pășit din nou în clădirea care a marcat atâtea vieți, retrăind emoțiile fiecărui spațiu pe care îl cunoaște „ca-n palmă”. A regăsit aceleași colțuri familiare, aceleași coridoare care au fost martorele visurilor a mii de copii.
“Am simțit că timpul s-a oprit în loc. Am retrăit fiecare moment, fiecare râset, fiecare clipă de bucurie. Palatul Noblesse va rămâne pentru mulți dintre noi un loc unde inimile noastre au rămas agățate de timp. Și, de fiecare dată când trec pe Strada Sfinților, nr.7, simt că o parte din sufletul meu a rămas acolo,” spune Claudia cu ochii strălucind de emoție.
Un sanctuar al copilăriei
Deși perioada sa ca și Casă a Pionierilor s-a încheiat în 1989, amintirile și impactul pe care Palatul Noblesse le-a avut asupra celor care i-au trecut pragul rămân vii. Pentru mulți, acest loc simbolizează o epocă a inocenței, a descoperirii de sine și a bucuriei pure, un spațiu care a transformat viețile multor generații.
Astăzi, Palatul Noblesse continuă să fie un reper cultural în București, păstrând în zidurile sale ecourile râsetelor și viselor copiilor care, odinioară, l-au transformat într-un sanctuar al copilăriei, un colț de lume unde creativitatea, iubirea și prietenia s-au împletit în cea mai pură formă.
Și poate că tocmai acest lucru face ca povestea palatului să rămână vie: nu atât zidurile sau istoria lui, cât amintirile celor care l-au numit, cândva, acasă.
Autor: Carla Giaca
